Protecția mâinilor
EN ISO 21420 — Mănuși de protecție — cerințe generale
Standardul pe care îl are orice mănușă certificată și care, singur, nu garantează nicio protecție: fixează ce nu are voie să conțină mănușa, cât de fin poți lucra cu ea, cum se măsoară mărimile și ce trebuie să scrie pe etichetă.
1. Ce acoperă (și ce nu)
EN ISO 21420 stabilește cerințele generale pentru orice mănușă de protecție: proiectare și construcție, inocuitate, confort și eficiență, plus marcajul și informațiile furnizate de producător. Se aplică deopotrivă mănușilor cu un deget, protecțiilor pentru vase fierbinți și protecțiilor de braț.
Ce nu face este spus explicit în propriul text: „prezentul document nu tratează proprietățile de protecție ale mănușilor și, prin urmare, nu se utilizează singur, ci numai în combinație cu standardul (standardele) specific(e) corespunzător(oare)”. Este un standard de igienă, ergonomie și etichetare — nu unul de performanță.
Standardul de performanță vine întotdeauna pe lângă el: EN 388 pentru riscuri mecanice, EN 407 pentru căldură și flacără, EN 511 pentru frig, EN ISO 374-1 și -5 pentru chimicale și microorganisme, EN 12477 pentru sudură, EN 60903 pentru izolare electrică.
Capcana care golește caietul de sarcini
„Mănuși conforme EN ISO 21420”, ca cerință unică, nu cere nicio protecție. O îndeplinește orice mănușă certificată din piață, inclusiv una de manipulare ușoară, fără niciun nivel de rezistență. Numărul acesta nu se pune niciodată singur într-o cerință: se pune alături de standardul care descrie riscul real al operațiunii.
2. Inocuitate: ce nu are voie să conțină mănușa
Partea cel mai puțin citită a standardului și, în practică, una dintre cele mai utile. Regula generală sună astfel: „mănușile de protecție nu trebuie să afecteze negativ sănătatea sau igiena utilizatorului”, cu „atenție deosebită […] prezenței plastifianților, componentelor nereacționate, metalelor grele, impurităților și identității chimice a pigmenților și coloranților”. Sub ea stau limite numerice.
| Proprietatea | Limita | Metoda |
|---|---|---|
| Crom VI (mănuși care conțin piele) | < 3,0 mg/kg de piele; fiecare tip de piele se încearcă separat, indiferent dacă atinge sau nu pielea utilizatorului | ISO 17075-1 sau -2 |
| Cedare de nichel (părți metalice în contact prelungit) | < 0,5 µg/cm² pe săptămână | EN 1811+A1:2015 |
| pH (toate materialele mănușii) | > 3,5 și < 9,5; epruveta se ia din palmă, iar fiecare material și fiecare strat se încearcă separat | ISO 4045 (piele) / ISO 3071 (restul) |
| Coloranți azoici care eliberează amine cancerigene | nedetectabili | ISO 14362-1 (textile) / ISO 17234-1 (piele) |
| DMFa (dimetilformamidă), la mănușile care conțin poliuretan | ≤ 1 000 mg/kg (0,1 % din masă) | EN 16778 |
| HAP (hidrocarburi aromatice policiclice), cauciuc sau plastic în contact direct cu pielea | ≤ 1 mg/kg (0,000 1 % din masă) fiecare | ISO/TS 16190 |
Regula de raportare la crom VI
Raportul de încercare trebuie să declare fie că valoarea este sub 3,0 mg/kg, fie că este de 3,0 mg/kg sau mai mare și să dea valoarea măsurată. Un raport care spune doar „conform”, fără una dintre cele două formulări, nu respectă cerința de raportare.
Marfa certificată sub ediția veche nu are aceste date
Limitele pentru DMFa și HAP nu existau deloc în EN 420, iar cele pentru pH și crom VI au fost înăsprite. Un furnizor care oferă stoc certificat sub ediția veche poate să nu dețină aceste rezultate. La mănuși din piele sau cu acoperire din poliuretan, cere raportul de încercare, nu doar declarația de conformitate.
3. Destreritate și confort
Destreritatea se măsoară printr-o încercare simplă: cel mai mic știft pe care operatorul îl poate ridica purtând mănușa. Nivel mai mare înseamnă știft mai subțire, adică mănușă cu care se lucrează mai fin.
| Nivelul | 0 | 1 | 2 | 3 | 4 | 5 |
|---|---|---|---|---|---|---|
| Diametrul celui mai mic știft ridicat (mm) | — | 11,0 | 9,5 | 8,0 | 6,5 | 5,0 |
Dacă nu poate fi ridicat niciun știft, nivelul este 0. Un nivel mic înseamnă, pe teren, că operatorul își scoate mănușa ca să prindă un șurub, o piuliță sau un conector — adică exact în momentul în care are nevoie de ea.
Destreritatea nu se încearcă la toate mănușile
Textul standardului este condiționat: „dacă este necesar pentru utilizarea specifică (de exemplu mănuși pentru sudori), destreritatea degetelor trebuie încercată”. Dacă ceri „nivel de destreritate minimum 5”, elimini din start orice mănușă al cărei standard de produs nu impune încercarea — iar nivelul 5 înseamnă, în fapt, o mănușă subțire, necăptușită.
Respirabilitate — numai dacă este declarată
Cerințele legate de vaporii de apă se aplică doar dacă producătorul revendică proprietatea: mănușă din piele, transmisia vaporilor de apă ≥ 5 mg/(cm²·h); mănușă textilă, rezistența la vaporii de apă ≤ 30 m²·Pa/W; mănușă din piele, absorbția vaporilor de apă ≥ 8 mg/cm² în 8 h. Acolo unde funcția de protecție exclude transferul vaporilor — o mănușă etanșă la chimicale, de exemplu — standardul cere doar ca proiectarea să „reducă pe cât posibil absorbția transpirației”.
Absența unei cifre de respirabilitate într-o fișă tehnică nu este o neconformitate. Nu o puncta ca atare la evaluare.
4. Mărimi, marcaj și informațiile producătorului
Mărimile se bazează pe circumferința și lungimea mâinii, nu pe o convenție comercială. Lungimea mănușii se măsoară suspendând-o de degetul mijlociu în dreptul unei rigle gradate, câte 3 mănuși pe mărime, după condiționare 24 h la (23 ± 2) °C și (50 ± 5) % umiditate relativă, încercarea făcându-se în 10 min de la scoaterea din condiționare.
„Universal” nu este o mărime
Mănușile oferite ca „o singură mărime” nu satisfac clauza de mărimi. Mărimile americane nu sunt armonizate cu cele europene, așa că o echivalență preluată dintr-un catalog din SUA nu se poate transcrie direct într-un caiet de sarcini.
Standardul acoperă explicit și marcajul mănușii, împreună cu informațiile furnizate de producător. Instrucțiunile care însoțesc produsul fac parte din conformitate, nu sunt un accesoriu de ambalaj: la recepție ele sunt singura sursă care spune ce înseamnă nivelurile marcate, ce zone au fost încercate și cum se întreține mănușa.
Într-o achiziție publică, cere în caietul de sarcini ca instrucțiunile să fie livrate în limba română, alături de declarația de conformitate UE. Este o cerință contractuală pe care o poți impune și o poți verifica la recepție; fără ea rămâi cu o etichetă de coduri pe care nimeni din echipă nu o poate citi.
5. Ce scrii în caietul de sarcini
EN ISO 21420 se citează ca bază, niciodată ca cerință de protecție. Formularea corectă are întotdeauna două etaje: standardul general plus standardul de performanță, cu nivelurile care contează pentru operațiune.
- Nu ceri „conformitate EN ISO 21420” și atât — este cerința pe care o îndeplinește orice mănușă certificată.
- Nu ceri niveluri de destreritate decât dacă operațiunea le justifică: sunt încercate doar acolo unde standardul de produs impune încercarea.
- Nu transforma respirabilitatea în criteriu eliminatoriu — cifrele sunt condiționate de revendicarea proprietății.
- Ceri raportul de încercare la inocuitate (pH, crom VI, DMFa, HAP) atunci când mănușa este din piele sau are acoperire din poliuretan.
Formulare care descrie cerința, nu produsul
„Mănuși de protecție conforme SR EN ISO 21420:2020 și SR EN 388+A1:2019, cu rezistență la abraziune minimum nivelul 3 și rezistență la tăiere minimum nivelul C conform ISO 13997. Instrucțiunile producătorului se livrează în limba română.”
6. Produse din catalog
Toate mănușile de mai jos îndeplinesc cerințele generale — ce le deosebește este standardul de performanță care le însoțește.
7. Standarde conexe
Ediția în vigoare: EN ISO 21420:2020, adoptată în România ca SR EN ISO 21420:2020, aprobată la 29.05.2020. A înlocuit EN 420:2003+A1:2009, retras — o cerință scrisă pe „SR EN 420” citează un standard care nu mai există. Reține însă că EN 388:2016 însuși, în clauza 4.1, trimite la EN 420: acea referință se citește astăzi ca EN ISO 21420 și nu este o eroare a fișei tehnice.